Zilele acestea am discutat cu studenti si colegi, cu teologi, pastori baptisti si penticostali despre aceasta miscare de adormire a mintii numita “Strajerii”. Conjugarea in aceeasi fraza a “trezirii spirituale” cu aceasta ratacire este o gluma proasta. Asocierea lui Iosif Ton cu oameni precum Nelu Demeter este caricaturesca si pentru unul si pentru celalalt.
Cineva ma intreba:
Cum pot fi opriti acestia?
Nu pot fi opriti! i-am raspuns. Nici nu merita. Eu multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta tulburare a apelor, pentru ca teologia de calitate s-a facut, asa cum ne arata istoria Bisericii in epoca patristica in perioade de mari efervescenta spirituala provocata de erezii.
Si apoi va aduc la cunostinta ca arderea pe rug s-a desfiintat mai demultisor, am continuat. Declaratiile incriminatoare, masurile in forta, excluderile cu public, toate acestea si altele nu ajuta la mare lucru, pentru ca ii transforma pe acesti impostori in martiri. Abia asteapta.
Cea mai buna atitudine este ironia acida si sarcasmul fata de aceste comedii. Politetea? Nicicum si sa nu confundam dragostea crestina autentica cu “pupat imbratisat piata-ndependetii”. Se pare ca nici apostolul Pavel si nici macar apostolul iubirii n-au fost mai politicosi fata de eretici. Dimpotriva, au avut grija sa isi anunte comunitatile despre Alexandru Caldararu, despre Dima si altii, asa cum Ioan, tocmai apostolul Iubirii i-a sfatuit pe destinatarii epistolei a doua dupa Ioan (v.10) sa fie extrem de nepoliticosi.
Daca trebuie, voi sustine afirmatiile de mai sus.
Nu numai eu sint de aceasta parere. Cum ne comportam cu invatatorii falsi? Dupa exemplul lui Isus. Un comentator mi-a indicat acest videoclip:
Cred ca putem face ceva. Am citit undeva:
daca este intuneric, nu blestema intunericul, aprinde mai degraba o lumina.
Cum se poate aprinde o lumina in aceasta situatie?
In primul rind cred ca trebuie sa ne uitam la cauzele aparitieie unei asemenea miscari in bisericile evanghelice din România, mai ales intre bisericile baptiste si penticostale. Se pare ca nici Crestinii dupa Evanghelie nu au scapat.
Iata ce cred eu despre cauzele care au de-generat o asemenea buba pe trupul bisericilor noastre:
1. O evidenta criza liturgica. Este adevarat, in multe din bisericile noastre, mai ales in timpul slujbelor de dimineata, atmosfera este apasatoare. De ce? Orele de rugaciune sint un fel de antrenament la amvon pentru “incepatori”. Tinerei care trebuie promovati spre studiul biblic, clasa a II-a de predicare, si apoi spre amvon, trec pe la ora de rugaciune. Nu, nu acolo este locul in care se face practica homiletica. Orele de rugaciune nu trebuie tinute de oameni care nu stiu sa se roage, care nu au platit pretul disciplinei si nu s-au scolit pe genunchi.
“Programul?” Cintarea României sau Cenaclul Paunescian respira uneori in unele productii care se cinta, rostesc in bisericile noastre. Dr. Dorin Frandes, dirijor al Filarmonicii din Arad, Director al acestei institutii, un om de mare cultura si nu numai muzicala imi spunea la un moment dat:
– Cea mai mare bucurie pe care o am de cind m-am pocait este ca Dumnezeu mi-a schimbat inima, dar apoi ma bucur ca … nu stiu cum, dar mi-a astupat si urechile, asa ca pot rabda … orice.
Trupele de “frauda si intinare”, moda care a durat citiva anisori prin mediile neoprotestante, nu mai reusesc sa isi faca treaba. Nu mai ridica moralul nimanui. Nervii, da. Au devenit plictisitoare si ele. Ne-am obisnuit si cu repertoriul si cu stilul. Decibelii nu-si mai fac slujba, fitiielile din fata nu mai stimuleaza pe multa lume. Acum tocmai are loc tranzitia dinspre mediul urban spre mediul rural pentru aceste formatii despre care am mai discutat. Dupa ce vor chinui si bisericile de tara cu un repertoriu imposibil de cintat, se vor retrage si de acolo. E o simpla moda.
Poporul co-liturghisitor este exclus din slujirea laudei. Asa cum spuneam, rugaciunea este condusa de oameni care nu stiu sa se roage, studiile biblice, de oameni care nu studiaza in mod regulat Biblia, predicile sint tinute de oameni care nu sint chemati la predicare si nici nu staruiesc in exegeza Scripturilor, dar nici in informarea solida. Am asistat la prostii gigantice spuse de la amvon de oameni care nu stiu ca in sala sint cel putin trei sau patru tineri care ii pot verifica imediat pe internetul telefoanelor mobile, daca spun gresit, spre exemplu, data scufundarii Titanicului. Ghionturi, coate, zimbete crispate sau ris pe infundate sint raspunsul in fata unor asemenea predicatori nepregatiti pentru epoca in care trebuie sa vestim Evanghelia.
In aceste conditii, dorinta de “extraordinar”, de “senzational”, de atmosfera de teama sfinta actioneaza ca o forta centrifuga, aruncindu-i pe unii spre miscarile carismatice, pe altii (asa cum se intimpla in Vestul Europei si in special in Statele Unite) spre bisericile traditionale, spre Biserica Catolica sau cea Ortodoxa. Da, baptisti, nascuti baptisti, penticostali nascuti penticostali se duc spre Biserica Ortodoxa, dar asta este iarasi o directie noua de discutie.
Criza liturgica din bisericile protestante si neoprotestante se manifesta si in acele biserici care s-au impietrit in forme nenegociabile, dar si in acelea care sint foarte “relevante” in modul de manifestare. Sub efectul de pendul, unele biserici au trecut de la “plictiseala” orelor de rugaciune la o alta plictiseala a celor eterne opt cintari de “lauda si inchinare”. Problema este tot nerezolvata. S-a trecut de la predica “plictisitoare” a unui pastor care tinea o predica clasica in trei puncte la un alt plictis a unui predicator care repovesteste stirile ProTV pe intelesul pocaitilor, fapte, glume si vorbe de duh fara Duh. Niste propovaduitori cam tepeni au fost inlocuiti de niste imitatori jalnici ai disk-jokei-rilor de aiiurea.
Din aceasta pricina aparitia unei astfel de miscari parabisericesti atrage, fascineaza in primul rind pentru ca se intimpla “altceva” sau se intimpla “ceva”. Da, sigur, si de acestea se vor plictisi. Capacitatea lui Nelu Peia, Nelu Demeter, Ilie Popa si chiar Iosif Ton de a crea “atmosfera” plictisitilor din bisericile noastre este cu totul limitata. Creativitatea, de asemenea, destul de scurta la masuratoare. Focul de la Zalau a suportat cam aceeasi traiectorie descendenta dupa ce oamenii s-au convins ca si intr-un asemenea mediu “extraordinarul” si “senzationalul” nu se pot produce chiar duminica de duminica. Mare provocare sa dresezi publicul atit de des pentru obtinerea de rezultate eficiente.
Pe linga “plictisiti”, aceste miscari atrag oameni de buna credinta, oameni care chiar doresc sa se roage si nu mai au cu cine. In urma cu 16 ani cind am sosit in Oradea pe la ora 5.30 dimineata stiam sigur unde ma pot duce sa ma incalzesc in plin septembrie, dupa o noapte de frig rabdata in tren, la ora de rugaciune de dimineata de la Biserica 2 (acum Emanuel). Atunci in orice zi gaseai grupul de dimineata la rugaciune. Nu cred ca acum se mai intimpla acest lucru in mod regulat, in fiecare zi. Saptaminal, da! Atunci era in fiecare zi in cladirea veche, mica, greu de administrat si incalzit. Acum…
Oamenii dornici de rugaciune autentica, gata sa intre intr-o adevarata scoala a rugaciunii cauta aceste fel de grupari. Vor fi raniti, dezamagiti si unii dintre ei se vor lecui pentru totdeauna de rugaciune dupa strajerie.
Cum sa nu plece oamenii spre asemenea fenomene unde se pot exprima “liber” (confundind adevarata libertate cu manifestarea individuala care le lipseste) cind in bisericile mari “programul” a fost confiscat de citiva pseudo-artisti, dornici de afirmare si care se aseaza tot timpul precum cosurile pe fruntea unui adolescent. Cum sa nu caute cei din bisericile mici, insingurati, izolati, lipsiti de “daruri”, fara tineri, fara organist, cum sa nu caute un loc in care se cinta, in care sint multi oameni? Acolo este “partasie” spun ei, confundind koinonia cu niste manifestari care le-ar fi adus la fel de multe satisfactii si intr-un cu totul alt mediu, fie acesta lipsit de idei crestine, dar la fel de plin de senzatii (o discoteca, spre exemplu?, un concert rock, o intilnire MISA?)
Intilnirile strajerilor sint dominate de personalitatile care formeaza triumviratul strigatului spalator de creiere, oameni cu verbarita, fara cunostinte adinci in Scripturi, dar care abordeaza o retorica intuitiva extrem de bine exersata. Gestica teatrala inlocuieste rostirea Cuvintului exegetat cu sirg. Gesturile rituale (steaguri, coarne, candelabre, luminari etc.) inlocuiesc gesturile liturgice previzibile dintr-o biserica clasica. Tupeul inlocuieste curajul, strigatul ascunde lipsa de continut. Repetarea unor fraze… pe care publicul este obligat sa le repeta da spatiu si timp de gindire pentru ideile putine care trebuie sa umple timpul.
Spectacolul de prost gust, manipularea emotionala a disperatilor (bolnavi si saraci), spalarea comuna de creiere, hipnoza colectiva reprezinta un fals inlocuitor pentru acel “ceva” liturgic pe care credinciosul il cauta.
Avem nevoie de uimirea lui Moise de pe Munte, mirarea lui Ilie de la gura pesterei, de spaima ucenicilor la Schimbarea Fetei, de ridicarea lui Pavel la caderea de pe cal, de fiorul dulce al lui Ioan Patmosianul.
Unde si cum le vom gasi pe acestea. Acesti mici meseriasi ai senzualismului, acesti prestatori de servicii emotionale de ocazie cu siguranta nu ni le vor oferi, asa cum amatorii din grupele si trupele si gastile de inchinare nu ni le-au oferit nici ei.
Lucrul de care sint mirat este suportabilitatea pe care unii dintre enoriasii nostri au dezvoltat-o fata de grotesc. Atunci este evident ca problema este mare.
Va urma
Articol realizat de Marius Cruceru. Sursa: mariuscruceru.ro
