A avut loc acea tragedie… cand parintii mei au divortat. Mi-aduc si acum aminte de durerea cumplita pe care o traiam atunci. Eram in fata judecatorului si el ne intreba, pe mine si pe sora mea: ‘La cine vreti voi sa ramaneti, la mama sau la tata?’ Iar noi raspundeam: ‘La amandoi, la amandoi!’
Era un strigat al disperarii sufletului nostru de copil. Acel strigat al disperarii sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. si atunci ceva s-a prabusit in mine.
Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau langa ei o mama.
Mi-aduc si-acum aminte de acele scene: figura disperata a mamei, cum intindea bratele dupa noi, cum tanjeam si eu dupa imbratisarea ei…
Aveam impresia ca sunt singura pe lume, ca nu s-a scris vreodata despre copii suferinzi din pricina alegerilor gresite ale parintilor, ca eu copilul care eram asa de indurerat trebuie sa scriu, sa spun lumii intregi sa nu mai repete greselile acestea, care aduc atatea lacrimi.
Refugiul in arta scrisului nu schimba nimic in interiorul meu. Eram tot mai trista, retrasa, neputincioasa de a ma integra in societate.
Bratele Lui, cu a caror dulceata si alin incepusem sa ma familiarizez, aduceau nespus mai multa duiosie, gingasie si siguranta decat ar fi facut-o bratele mamei mele, dupa care sufletul meu tanjise.
Tatal meu, in felul lui disperat de a actiona, m-a pus intr-un colt, mi-a pus cutitul la gat si mi-a spus: ‘Daca nu te lasi de Cristos am sa te omor!’
Cand tatal meu era cu un cutit in mana deasupra mea, eram gata sa-mi dau viata pentru Cel care si-a dat si El viata pentru mine.
Am si acum in fata ochilor acea scena: acea pagina de caiet in care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau sa curga din ochii mei… si mama rupea pagina cu pagina, ma lovea peste degete, iar eu plangeam… voiam sa nu mai plang, dar nu ma puteam abtine.
Fugeam de mama ca si cum ar fi fost un dusman… si ea ramanea in urma noastra tipand de durere, cu parul negru ravasit si cearcane mari in jurul ochilor de atata plans si suferinta…”
Am incercat chiar sa ma sinucid, desi eram doar o adolescenta. Ajunsesem sa ma gandesc ca viata nu mai are nici un sens.
Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul constiintei”, „Funiile dragostei” si „Tragedie si triumf”.
Reporter:
– Doamna Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastra parca vorbesc despre un subiect comun. Tind sa cred ca exista undeva… se simte undeva subiectul durere.
Ligia Seman:
– Am fost al 14 copil in viata al parintilor mei. Inainte de a veni eu pe lume, parintii mei nu se intelegeau prea bine si de aceea mama mea a facut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decat de ultimele zile cand mama mai era in casa noastra. Era la inceputul clasei I. Stateam amandoua la acelasi birou, iar ea imi dadea peste maini, atunci cand eu greseam cate o litera sau un bastonas. Parca am si acum in fata ochilor acea scena: acea pagina de caiet in care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau sa curga din ochii mei… si mama rupea pagina cu pagina, ma lovea peste degete, iar eu plangeam… voiam sa nu mai plang, dar nu ma puteam abtine.
Cand nu implinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie in viata mea. Parintii mei au divortat. ?mi aduc si acum aminte de durerea cumplita pe care o traiam atunci. Eram in fata judecatorului si el ne intreba si pe mine si pe sora mea: „La cine vreti voi sa ramaneti, la mama sau la tata?” Iar noi raspundeam: „La amandoi, la amandoi! si la mama si la tata!”
Era un strigat al disperarii sufletului nostru de copil, dar acest strigat nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prabusit in mine.
Am ramas la varsta de 6 ani doar cu tatal meu si cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost usor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau langa ei o mama. Eu, in loc sa am o mama si un tata, il aveam doar pe tatal meu si pe bunica mea, dar loc de mama tot nu ne-au putut tine…
Inainte de a divorta parintii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte ca-mi placea sa ma iau la intrecere cu toti ceilalti copii si luptam cu orice chip sa fiu mai tot timpul ‘prima’ – ma cataram prin totii copacii si nu-mi era frica…
In urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, putin cate putin am inceput sa-mi pierd increderea ca as mai putea fi o invingatoare.
Dupa ce parintii mei au divortat, mai venea cateodata mama la noi in locul in care stia ca ne jucam, eu si surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatal meu, pentru ca ne iubea prea mult si ii era teama sa nu ne piarda, ne invatase ca trebuie sa fugim de ea.
Mi-aduc si-acum aminte de acele scene: figura disperata a mamei, cum intindea bratele dupa noi, cum tanjeam si eu dupa imbratisarea ei, cum doream sa ma ospatez din dulciurile pe care ea ni le aducea… si totusi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca si cum ar fi fost un dusman… si ea ramanea in urma noastra tipand de durere, cu parul negru ravasit si cearcane mari in jurul ochilor de atata plans si suferinta…
Pentru ca am fost un copil sensibil, toate aceste trairi au pus amprente pe sufletul meu in decursul anilor M-am trezit in adolescenta neputincioasa de a ma integra in societate. Nu aveam aproape deloc incredere in mine.
Adeseori ma retrageam in camera mea, la biroul acela de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cat inca mai eram impreuna. Mi-amintesc ca atunci cand eram trista din pricina ca tatal meu ma pedepsea, puneam capul pe masa si plangeam mult. Mama mea demult nu mai exista in gandurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte ca am luat pentru prima data un caiet in mana si am inceput sa-mi fac planuri. ?n acele clipe m-am gandit pentru prima data: daca nu am cui sa impartasesc durerea mea, am sa scriu despre ea si aceasta va fi descarcarea mea emotionala.
Aveam impresia ca sunt singura pe lume, ca nu s-a scris vreodata despre copii suferinzi din pricina alegerilor gresite ale parintilor, ca eu copilul care eram asa de indurerat trebuie sa scriu, sa spun lumii intregi sa nu mai repete greselile acestea, care aduc atatea lacrimi si determina dezvoltari emotionale anormale.
Reporter:
– Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astazi cresc in familii monoparentale, in familii cu un singur parinte, deoarece parintii au divortat. Din pacate, multi cititori inteleg toate acestea pentru ca au trecut prin astfel de drame sufletesti.
Ligia Seman:
– Spunea Linda Dillow, autoarea cartii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mama pentru copii ei este sa-l iubeasca pe tatal lor, iar cel mai important lucru pe care tatal poate sa-l faca pentru copiii sai este s-o iubeasca pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atat de mama cat si de tata, dar daca acestia nu se iubesc unul pe celalalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranta”
?n decursul anilor am putut vedea diferenta intre ceea ce a insemnat o familie monoparentala in care am crescut eu si un camin in care domneste pacea si dragostea. Despre sotul meu, Timotei pot sa spun ca este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pamant dupa darul mantuirii.
Privind la dezvoltarea emotionala corecta a fetitelor noastre, Ruth-Diana si Rebeca, la puterea lor de a lupta si de a fi invingatoare, noi putem vedea clar diferenta intre ele si ceea ce eram eu, copil crescut intr-un mediu necrestin si care a suferit consecintele rupturii unei familii.
Reporter:
– Experienta dumneavoastra de viata, experienta de copil si starile acelea emotionale negative pe care le-ati trait si-au pus amprenta asupra dezvoltarii emotionale. Care a fost momentul cand ati debutat in literatura?
Ligia Seman:
– Am debutat in viata literara scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, in 1985.
Atunci vedeam sensul existentei mele intr-o viitoare cariera literara. ?n sfarsit, credeam ca gasisem o activitate prin care sa reusesc sa estompez durerile trecutului. Mi se parea ca in imparatia cuvintelor gasisem un sens al existentei mele, dar nu era asa. Era doar arta. Erau doar poeti si scriitori.
Mi se repeta mereu ca am sansa de a ajunge departe intr-o cariera literara, ceea ce mi se parea nemaipomenit atunci. Visurile acestea insa si refugiul in arta scrisului nu schimbau nimic in interiorul meu. Eram tot mai trista, retrasa, neputincioasa de a ma integra in societate.
Am incercat chiar sa ma sinucid, desi eram doar o adolescenta. Ajunsesem sa ma gandesc ca viata nu mai are nici un sens. Pana intr-o zi.
La varsta de 14 ani, mergand la o biserica neoprotestanta, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu ranit, lipsit de iubirea materna, era avid de iubire. Cand am fost pentru prima data intr-o biserica neoprotestanta, am vazut ca oamenii aceia ?l iubeau cu adevarat pe Cristos si ca totodata se iubeau unii pe altii.
Dar mama mea era din neam de preoti ortodocsi. ?mi spuneau despre asta rudele ei, spuneau ca nu e bine sa aleg aceasta cale noua. Dar tocmai aceasta cale, adica Hristos, aducea vindecare ranilor trecutului meu. Bratele Lui, cu a caror dulceata si alin incepusem sa ma familiarizez, aduceau nespus mai multa duiosie, gingasie si siguranta decat ar fi facut-o bratele mamei mele, dupa care sufletul meu tanjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumusetea Lui, cu singura iubire statornica si atotcuprinzatoare din Univers. Cum sa renunt la ea, cand am cautat-o atat de mult timp si atat de deznadajduit ?
Dar, pentru ca eram in vremea comunismului si tatal meu era educat in spirit ateist, s-a aratat foarte ostil hotararii mele. Ma iubea foarte mult si avea impresia ca toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prabuseau. Cand eu am hotarat sa aleg aceasta cale, mi-aduc aminte de o scena trista care mi-a marcat viata.
Intr-o seara, dupa ce am fost la biserica, tatal meu tocmai pentru ca ma iubea si avea impresia ca din cauza ca l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, in felul lui disperat de a actiona, m-a pus intr-un colt, mi-a pus cutitul la gat si mi-a spus: „Daca nu te lasi de Cristos am sa te omor!”
Acum, desi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atat de clar acea scena. ?mi zvacnea inima in piept. Mana parintelui meu era deasupra mea. ?mi aduc aminte ca in acele momente, de dragul lui Cristos, cand tatal meu era cu un cutit in mana deasupra mea, eram gata sa-mi dau viata pentru Cel care si-a dat si El viata pentru mine.
Reporter:
– Ati scris si cu ura fata de acele traume prin care ati trecut? Sau, odata cu momentul cunoasterii lui Cristos, a intervenit si momentul vindecarii de tot ce insemna trecut?
Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodata cu ura. Dar, dupa ce l-am primit pe Cristos a trebuit sa renunt si la cenaclu, cu toate ca mi-a fost foarte greu. A trebuit insa sa iau aceasta hotarare deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme si nu doar atat – pentru ca traiam in vremea vechiului regim, se stia ca pentru a ajunge in varful piramidei trebuia neaparat sa-ti folosesti talentul si in scopul de a compune “ode” conducatorului si patriei si eu nu as fi putut sa fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a intrebat: „Cum sa renunti la toate acestea, la cariera literara, cand ai asa multe sanse? si pentru ce,” imi spunea el, “sa ajungi la incultii aceia!?” Nu mi-a fost deloc usor. Am iesit din biroul acela cu ochii in lacrimi, dar cu inima plina de pace si cu simtamantul ca eram o biruitoare – reusisem sa renunt de dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodata ca as avea puterea sa renunt.
Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre primele carti crestine publicate dupa revolutie a fost o carte a pastorului Petru Lascau – “Pasi spre lumina”. Citind prefata acestei carti conceputa de fratele Iosif ton, Dumnezeu mi-a vorbit intr-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflam la momentul intoarcerii poporului roman spre spiritualitate, spre crestinism. Chemam tanara generatie de credinciosi evanghelici sa indrazneasca sa se avante in creatia literara. Dupa decenii de intuneric si de urat in literatura, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvantului lui Dumnezeu sa aducem din nou frumusetea in literatura.”
Reporter:
– Este Domnul Isus Cristos o prezenta reala, este o persoana cu care comunicati in fiecare zi? Sau este doar o notiune, un principiu, un surogat care sa va umple durerile sufletului?
Ligia Seman:
– Din momentul in care eu L-am cunoscut, Isus Cristos a devenit pentru mine cea mai minunata Fiinta din univers. Isus Cristos este prezent cu mine in fiecare dimineata, de cand deschid ochii si pana seara tarziu. El a promis celor care il urmeaza ca va fi cu ei in fiecare zi, in fiecare clipa, pana la sfarsitul veacurilor.
Asa cum spune in „Cantarea Cantarilor”, El este Preaiubitul inimii si eu cred ca fiecare om este creat in asa fel, incat sa aiba nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenta Lui si totodata el sa se daruiasca lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, a dat pe Fiul Sau si nu esti implinit decat daca dai si tu totul.
Reporter:
– La final, cum v-ati descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-as descrie: “Un handicap al constiintei, care a cunoscut tragedia si triumful si care a fost legata de Cristos cu funiile dragostei.”
Ligia Seman:
– Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legaturi omenesti, cu funii de dragoste”. A fost o zi in viata mea in care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui.
Puteam sa ma impotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, daca m-as fi impotrivit, acele funii m-ar fi ranit si toata viata mea ar fi continuat sa fie o rana, o viata cu handicapuri interioare. N-as fi cunoscut vreodata calea de la tragedie spre triumf, n-as fi avut sansa de a-i putea ridica si incuraja pe altii prin scrierile mele.
Daca eu m-as fi impotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu ma tragea spre El, pentru binele meu, pentru implinirea mea, atunci as fi luptat impotriva scopului pentru care am fost creata.
Profetul Ieremia spune “paganii isi irosesc durerile”, dar acei care sunt crestini, care L-au primit pe Cristos si care merg in aceeasi directie cu voia lui Dumnezeu, in directia funiilor dragostei cu care sunt trasi de El, acei oameni transforma durerile trecutului si le folosesc pentru a fi mai sensibili fata de nevoile semenilor, mai gingasi fata de problemele lor, devin plini de intelegere si mila, stiu cum sa incurajeze, sa ridice pe altii, sa dea solutii.
In Apocalipsa ni se spune: “Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.”
Cartile care au cu adevarat valoare vesnica sunt acelea pe care mana Marelui Maestru le scrie pe tablita inimii noastre. Viata noastra poate fi cea mai valoroasa opera de arta, manuscrisul divinitatii sau poate fi produsul propriilor noastre ganduri, alegeri si actiuni. Cele mai marete lucruri pe care le putem face pe pamant nu sunt neaparat lucrurile spectaculoase: a scrie carti, a invata pe altii, a fi in fata… Spectaculos in ochii lui Dumnezeu este dragostea, si ea inseamna multe fapte facute in umbra, pe langa care poate oamenii trec indiferenti si insensibili, dar penelul Marelui Maestru consemneaza si rasplateste.
Reporter:
Dragii nostri cititori, se pare ca nu exista casa sau nu exista suflet in care sa nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate si dumneavostra treceti prin ceea ce inseamna dureri ale constiintei, poate ati cunoscut in viata tragedie sau triumf si aveti nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este singurul care va poate oferi dragoste adevarata si El este singurul care nu se schimba ieri, azi si in veci.
Sursa: Ioan Ciobota