Interviu – Eram o profesie, nu un om – OANA CIUCURE (STOIAN)
Fugeam de mine insami…
Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.
In spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire pentru tot ce aveam.
Stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost iertat.
Oana Ciucure (Stoian):
– Tatal meu a fost primar in timpul comunismului si in familia noastra cel mai mult s-a discutat doctrina comunista. Aceasta m-a marcat foarte mult pentruca nu mi-am putut dezvalui sufletul si adevaratul meu fel de a fi.
Eu si sora mea trebuia sa invatam intotdeauna foarte bine. Am facut lectii de vioara si de fiecare data cand erau intalniri comuniste de primari sau cu alt scop in casa parintilor mei, noi eram chemate ca un fel de papusi care trebuia sa ne facem jocul. Trebuia sa mergem sa cantam, n-aveam voie sa spunem nimic, decat sa zambim si sa iesim dupa aceea.
Reporter:
In afara acelor intalniri, puteai discuta cu parintii tai despre gandurile sau dorintele tale?
Oana Ciucure (Stoian):
Vazuta din afara, noi am avut o relatie perfecta. Tatal meu era omul perfect, care se ingrijea de copii si nu ne lipsea absolut nimic, mai ales in vremea comunismului. ii multumesc foarte mult si-l apreciez, dar in viata noastra personala tatal meu niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. si mi-am dorit atat de mult sa-l aud spunandu-mi asta. Un alt aspect din copilaria mea este ca intotdeauna pe tatal meu il interesau mai mult parerile celorlalti, decat ce spuneam noi. Daca eram vazute bine de cei din exterior, de primarii sau de membrii de partid care veneau pe vremea aceea in casa noastra, noi eram gratiate si primeam recompensa, daca nu, eram pedepsite.
Mama mea este si dansa o femeie foarte sensibila, dar si-a ascuns acest lucru sub o imagine publica. Am facut si eu acest lucru si inca il mai fac. Zambesc intotdeauna si ce este in sufletul meu nu stie nimeni, decat Dumnezeu.
Aceasta mi-a adus un gol in inima pe care am incercat sa-l umplu cu tot felul de lucruri. Eram un om foarte singur, considerat fericit din afara, dar in spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire pentru tot ce aveam.
Reporter:
Vorbesti despre “masca” – in momentul nr.1 scoatem masca X, in momentul nr.2, masca Y, si foarte rar aratam ceea ce este de fapt in sufletul nostru.
Cum a decurs in continuare viata ta?
Oana Ciucure (Stoian):
Dupa intrarea la facultate, am fost numita sefa de grupa, dupa medie, apoi sefa de an. Acest lucru mi-a creat probleme pentruca la un moment dat am fost invitata in biroul unui profesor si rugata sa dau informatii despre colegi. N-am stiut prea multe despre aceste lucruri, dar am spus “nu” de la inceput. Acest refuz m-a costat foarte mult si am suferit mult. Am fost data afara din partidul comunist si am fost schimbata din functie. in anul 3, care era cel mai greu an, m-am luptat din rasputeri sa-l termin cu nota 10, si am reusit.
In 1992 am terminat facultatea, si am inceput rezidentiatul in pneumoftiziologie la Spitalul “Victor Babes” din Timisoara, sub conducerea d-lui Conf. Dr. Voicu Tudorache. Acest lucru a avut o importanta deosebita pentru mine din punct de vedere profesional, dat fiind faptul ca dansul este un om foarte bine pregatit, dar mai ales din faptul ca dansul este crestin, un “pocait”, cum ne numim noi, si dansul mi-a vorbit prima data despre Dumnezeu. Am inteles ca Dumnezeu este Cel care poate sa ne dea iubirea. Nu stiu cat de mare atentie am dat acestui lucru, mi se parea supranatural sa existe o Persoana care sa-mi dea ceva ce nu primisem atatia ani de la oamenii din jurul meu care spuneau ca ma iubesc.
Reporter:
Si culmea, fara sa ceara nimic!
Oana Ciucure (Stoian):
Da, acesta era el mai important lucru. Dumnezeu ne ofera gratuit iubirea Lui. si aceasta a venit intr-o perioada cand lucram pana la epuizare, pentruca fugeam de mine insami si nu stiam lucrul acesta. incercam sa-mi umplu timpul cu lucruri care m-ar tine departe de mine. Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.
Dumnezeu a vazut ce se intampla de fapt cu mine si mi-a dat ocazia ca-n 1995 sa merg in Statele Unite. in California am cunoscut o familie de pocaiti baptisti si am locuit la dumnealor. M-a miscat faptul ca-n acea casa era o liniste si o pace nemaipomenite, ceva ce nu puteam descrie si care imi dorisem sa am si eu. si sotul si sotia mergeau impreuna la biserica, studiau Biblia, se bucurau impreuna. I-am intrebat: “Cum puteti avea o astfel de viata?”. Mi-au raspuns: “Domnul Isus ne-a dat aceasta bucurie”, lucru pe care la vremea respectiva eu nu-l intelegeam. Nu stiam cine este acest Domn Isus. Atunci dansii m-au invitat la orele de rugaciune pe care le tineau in casa dumnealor. A fost ceva foarte caraghios pentru acea vreme, pentruca se rugau cu voce tare, iar eu nu stiam sa ma rog deloc. Nu intelegeam nimic, eram confuza, dar doream sa am si eu acel lucru pe care l-am vazut la acea familie.
La acele sedinte de rugaciune a participat si socrul pastorului Daniel Branzei din Los Angeles, fratele Traian Ban, care ulterior s-a ocupat de mine foarte mult si ii multumesc si pe aceasta cale. Mi-amintesc apoi de fratele Andi Cristea, care era avocat, fratele Daniel Branzei, familia Tifrea, la care locuiam eu.
Ne strangeam, studiam Biblia, cantam…
Reporter:
Era un fel de Biserica in casa.
Oana Ciucure (Stoian):
Da. Acolo mi s-a explicat ce inseamna pacatul si ca am nevoie de iertarea de pacate, pe care doar Dumnezeu ne-o poate da. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos sa intre in viata mea si in inima mea si sa ma curateasca, pentruca sunt o pacatoasa si nu am nici o sansa fara El.
Intre timp am primit o bursa medicala la Universitatea din New York. in 26 ianuarie 1997 am fost botezata la Biserica “West Side Baptist Church” din Rochester, New York. Odata cu acea marturie publica, de care imi amintesc cu bucurie si infrigurare, am spus “Nu” pentru totdeauna pacatului si am avut constiinta clara ca Dumnezeu m-a iertat. stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost iertat, am fost o persoana noua.
Reporter:
Esti fericita acum?
Oana Ciucure (Stoian):
Da, acum sunt fericita.
Reporter:
Scrie-ne o reteta pentru fericire…
Oana Ciucure (Stoian):
Acum spun si eu aceeasi reteta pe care acea familie din Statele Unite mi-a dat-o: Domnul Isus.
Dupa cateva luni de la botez, Dumnezeu a inceput sa ma foloseasca in lucrarea Lui. Din Mai 1997 am inceput sa lucrez cu copii la Rochester Family Mission, o organizatie de ajutorare a oamenilor saraci. Acolo am deschis un fel de gradinita in care veneau copii si faceam cu ei lucru manual, sport, ore de citire, povesti biblice, jocuri.
In Noiembrie 1997 m-am intors in Romania. Parintii mei erau foarte ingrijorati ca m-am pocait, dar au vazut fericirea mea, bucuria care era in mine, pacea, rabdarea mea. Dumnezeu I-a schimbat si pe ei foarte mult.
Dumnezeu m-a ajutat sa-mi folosesc darul pe care mi L-a dat: sa ii iubesc pe copii si sa ma ocup de ei.
Epilog: Oana Ciucure (Stoian) lucreaza in prezent cu copiii strazii din Timisoara, si cu copii pe care ii ingrijeste la centrul infiintat de ea: “Casa Olarului”.
Sursa: Ioan Ciobota