Nu știu cât vor mai fi bisericile închise. Cert este că trebuie găsite rapid soluții la multe din problemele cu care deja ne confruntăm.
Am cântat ,,Noi suntem biserica” ne-a plăcut și cântarea și parfumul de Toflea, dar n-am crezut nici în cântare, nici în parfum.
Pentru noi biserica a rămas în continuare un conglomerat de cărămizi, termopane și balustrade de inox.
Iubesc Sala Cireșarii, dar nu uit că biserica a început în case și se va sfârși în case. Cred că Cina Domnului are de-a face cu biserica, cu părtășia, cu disciplina, dar acum e o situație fortuită, o stare de urgență care însă spre disperarea noastră se poate transforma în ceva normal.
Am predicat că suntem o împărăție de preoți, dar n-am crezut o clipă asta. Fără pastor, preot, comitet nu se poate face nimic.
Am vorbit mult despre o perdea de la Templu ce a fost ruptă ca să avem intrare slobodă dar am cârpit-o repede la loc…
Am spus mereu că Cina Domnului nu-i un sacrament sau taină, ci doar o amintire, dar nu recomandăm amintirea de acasă.
Am predicat că unde sunt doi sau trei e și Hristos în mijlocul lor, dar n-am crezut deloc asta și acum culegem roadele. Ca să fie bine trebuie să fim mulți.
Am întrebat mereu cum se dă Cina Domnului, dar Biblia tăcea supărată. În ea se spune că Cina se ia, nu se dă.
Am predicat că trebuie respectată autoritatea, dar am oprit piramida autorității la tată și soț, trăgându-le mereu preșul de sub picioare.
Bisericile merg rău pentru că avem caricaturi de tați și soți, uzurpându-le mereu puterea și locul.
Din cauza acestor lucruri avem Cina Domnului duminică în case, spitale, azile, camioane, vapoare, nave intergalactice, submarine, vămi, cantine, garsoniere.
Cu soți, tați, familii sau singuratici, cu badante, cu azimă și must ca la penticostali sau cu pâine și vin ca la creștini după Evanghelie sau ortodocși. Dimineața sau seara cum vă place. La miez de noapte ca izraeliții la primul paște.
Hristos în noi, nădejdea slavei!